Luceafărul Vieţii
de Mihai Eminescu
1. În raza zilelor de mâini
Vedem o viaţă nouă
Scăldată-n sute de lumini
Necunoscute nouă.
2. Privind luminile cereşti
În nopţile senine
Zburăm din grijile lumeşti
În sferele divine.
3. Şi admirăm tăcerea lor
Adâncă, trecătoare
Ce-nalţă tot ce-i muritor
Spre lumi nemuritoare.
4. Dar ce putem cuprinde noi
Din tot ce n-are margini
Când mintea noastră de noroi
E-o carte fără pagini.
5. Ce poate să-nţeleagă ea,
Materia greoaie,
Când forţa din atom, din stea
E suflet de văpaie.
6. Dar toate nu-s închipuiri
Iluzii dulci, deşarte,
Ce ne hrănesc cu amăgiri
Purtându-ne spre moarte.
7. Ne credem faţă de ceilalţi
Mai mari în trup, cuvinte,
Nu ne vedem că înşelaţi
Suntem de-a noastră minte.
spiritul:
8. Sărmane om ce crezi că eşti
Sau reprezinţi aice,
Ai încercat să te priveşti
În Eul tău novice?
9. Nu mlaştinile ce te-au prins
Sunt locurile tale,
Deşi în ele te-ai deprins
Ca orice animale.
10. Şi animal de-ai fi, la fel,
N-ar fi prea mare gândul,
Dar vezi, tu eşti mai rău ca el,
Căci prea iubeşti pământul.
11. Prea eşti robit de griji, nevoi
Şi toate cele false,
Ţinându-ţi trupul în gunoi
Şi sufletul în faşe.
12. Apoi tu singur eşti surprins
Că soarta ţi-e amară.
Te zbaţi şi-apoi te dai învins
Sătul de-a ei povară
13. Dar te întrebi vreodată, tu
De cauza pieirii.
Nici gând. Ba chiar pretinzi că nu
Există Tatăl Firii.
omul:
14. Nu-i nimeni mai presus ca eu
În lumea asta mare.
Nu-i soartă şi nici Dumnezeu
Ci totu-i întâmplare.
15. Minciuna-i cine m-a făcut,
Ruşinea mi-a dat corpul
Şi m-am făcut din prima scut
Şi din secunda scopul.
16. Nu cred decât ce văd şi simt
Cu simţurile mele.
Încolo-i moarte şi prăpăd,
Pustii numite stele.
17. Ce-mi pasă mie ce-oi mai fi
Când voi intra-n ţărână.
Căci tot ce mă-nconjoară aici
Spre dulci plăceri mă mână.
18. Ce să pricep eu din ce e
Divinitate, spirit,
Când trupu-mi are tot ce vrea
La ce bun să-l mai irit.
19. Şi ce folos să-l umilesc
Cu rugăciuni, iluzii,
Cu care adesea se hrănesc
Schilozii, orbii, surzii.
20. Eu, slava cerului-s întreg
Nu-mi pasă ce fac alţii.
Eu ştiu din viaţă ce s-aleg
Şi fără inspiraţii.
prezentatorul:
21. Cam astfel îşi cuvântă el
Minţindu-se pe sine
Sărmanul om fără de ţel,
Pierdut printre ruine.
22. Dar toate au şi un sfârşit
Cu rostul lor integru
Ce vine-adesea negândit
Cu tot cortegiu-i negru.
23. Din omul nostru aşa semeţ
N-a mai rămas nimica,
Din contra, nu-i nici îndrăzneţ
Să-şi stăpânească frica.
24. Căderea-i bruscă-l zdruncină
În simţuri aşa tare
Că-ntâia dată se-ntrebă:
Sunt viu, mai sunt eu oare ?
spiritul:
25. Exişti epavă, biet nebun,
Ai fost tu viu vreodată ?
Mai mult e de prisos să-ţi spun
Vestiri ce nu te-mbată.
prezentatorul:
26. El stete-o clipă încremenit.
Parc-auzi o voce,
Dar capul îi păru trăznit
De bulgări grei de roce.
omul:
27. Eu sufăr? Deci exist? Eu sunt?
Cui să-ndrug rugămintea?
Iertare cer
! Loveşte crunt,
Dar nu-mi lua şi mintea !
28. Mai lasă-mă, vreau să repar
Greşelile făcute.
Acuma simt cerescul har
Ce poate să m-ajute.
spiritul:
29. Iertat eşti, dar păcatu-l tragi,
Căci altfel uiţi prea iute.
Promisiuni grăbite, vagi,
Nu-i nimeni să le-asculte.
omul:
30. Ucide-mă, doresc să mor,
Trăzneşte-mă acuma.
Îţi cer un foc ucigător,
Îndură-te, sunt huma.
31. Nu pot să mai suport, n-auzi ?
Calvarul ăsta groaznic.
Termină-l, ce mă tot acuzi
Că-s mândru şi obraznic.
32. Sau poate… într-adevăr nu eşti…
Vai, mintea mi se pierde.
M-afund în goluri pământeşti
Şi nimeni nu mă vede.
spiritul:
33. Hei, omule, nu eşti deprins
A suferi-n tăcere
Şi-n loc să scapi, încă te-ai
prins
Pe-un nou drum de durere.
34. Dar Domnul viaţa nu ţi-o ia
Când ţi-e mai tulburată,
Ci-ţi cere să revii în ea
Cu mintea luminată.
35. Tu nu eşti, ai uitat, aşa-i
Materia-i de vină.
În ea te prinzi cu tot ce ai
Din opera Divină.
36. Dar iată ascultă tot ce-ţi spun
Şi crede adânc în ele
Îţi voi vorbi de tot ce-i bun,
De infinit, de stele.
37. De viaţa ta de pe Pământ,
De dor şi de iubire,
De-al sufletului tău avânt,
De-a omului zidire.
38. Când totu-ngrămădit era
În sine, unitate,
Când pacea veşnică domnea
În tainica cetate.
39. Când timp şi spaţiu nu putea
Să-nchege zi şi noapte,
Când frig şi cald nu se simţea,
Nici naştere, nici moarte.
40. Când totul nu era nimic
Nimicul era totul
Când necuprinsu-atât de mic
În el păstra pivotul.
41. Acela singur se mişca
Pornit de-un dor de ducă
Şi-n juru-i totul se schimba
Vibrând ca o nălucă.
42. Atunci dintr-însul s-au desprins
Frânturi nenumărate
Împrăştiindu-se într-adins
Să mişte tot, departe.
43. Vârtejul astfel se născu
Croindu-şi drum în mare
Şi forţa lui mereu crescu
Din ce în ce mai mare.
44. Şi se-ncuiba atât de strâns
În sâmburele-atomic
Că-l ridica la rang de ins
Eternul Cosmogonic.
45. Puteri imense deţinând,
Pe sine se preface
Şi-n jur vecinii adunând
Imense blocuri face.
46. Şi-n fierbinţeală de mişcări
S-aprind şi-alerg prin spaţiu,
În grupuri ce-şi resorb din zări
Viaţă şi nesaţiu.
47. Şi-apoi mereu s-au tot ivit
Prefaceri complicate,
Umplând tot spaţiul infinit
Cu lumi frumos grupate.
48. Sunt universuri ce roiesc
În ritmuri minunate
De armonioase legi cereşti
Conduse şi-nzestrate.
49. Fiinţe organizate apoi,
În ele nasc năvalnic
Dând lumi de spirit şi noroi
Cu trai măreţ şi jalnic.
50. Cugetătoarele când vin
Gândirea ia fiinţă
Născând pe rând sub scut divin
Iubire şi credinţă.
omul:
51. N-am înţeles încă deajuns
Din cele spuse, frate,
Cam unde-o fi Cel nepătruns
Ce-n mână ţine toate ?
spiritul:
52. Aşteaptă, ai răbdare-un pic,
Nu-i treaba prea uşoară.
Când eu te-ntreb câte ceva
Răspunde-mi într-o doară.
53. Şi-atunci tu însuţi vei afla
Răspunsul chiar în tine.
Privind adânc, gândirea ta
Te va-ndruma spre bine.
54. Când flori de gheaţă cad de sus
Reîmpodobind natura,
Prinzând din zbor un fulg, ce-ai
zis
Când i-ai văzut structura ?
omul:
55. Ce forţă-n stea sa prefăcu
În fin balon de apă ?
Nu spui nimic, n-ai viaţă tu,
Sau vocea ta îmi scapă ?
spiritul:
56. Nimic, deşi ar fi ceva,
Îţi trebuie-ndrumare.
Te-oi ajuta căci vrerea ta
E-o forţă foarte mare.
57. Mă bucur că n-or fi-n zadar
A mele stăruinţe,
Voi mai aprinde înc-un far
În calea biruinţei.
58. Te voi urma oriunde-ai fi
Voi sta cu tine alături
Şi orice piedici s-or ivi
Vei şti să le înlături.
59. Deci, iată calea, poţi să pleci
Ai mult de mers, o viaţă.
Dar nu uita, prin orice treci
S-asculţi a mea povaţă.
prezentatorul:
60. Şi a plecat plin de curaj
Şi de nădejdi, de vlagă,
Să vadă ce fel de miraj
Formează lumea-ntreagă
Formează lumea-ntreagă
61. Ajunge-n munţi, privi uimit
A codrilor destine,
Să urc deşi sunt obosit,
Mi-e dor de înălţime.
62. Suind, de ploaie fu cuprins,
Ce baie minunată !
Şi oboseala am învins
Şi aerul mă-mbată.
63. Ce fericit aş fi aici
Să duc o viaţă-ntreagă
Cu oi şi câini, cu oameni mici
Ce ştiu să mă-nţeleagă.
64. Să văd de sus întinsul larg
Cu răsărit de soare
Dup-a-nălţimilor catarg
Să-mi port gândirea-n zare.
65. Spre lumi de aur şi de vis,
Spre stele sclipitoare,
Rămân aici, e paradis
Şi farmec şi splendoare.
66. Dar ce păcat că n-am aripi
Aş trece peste creste,
Peste păduri şi peste râpi
Ca şoimul din poveste.
67. Dar dintr-odată un vânt purtă
Un zumzet de motoare,
Privirea-i tristă se-ndreptă
Spre-un punct lucind în soare.
68. Păru că e un animal
Ca toate celelalte,
Dar nu, e-un monstru de metal
Purtat de forţe-nalte.
69. Ce dor îi mână atât de sus?
Sau frică li-e de munte ?
Sărmanii, ştiu ei ce-au ajuns
De zbor atât de iute ?
70. Dar ce-i, au ameţit, cobor ?
Vai, groaznic, cad în vrilă !
O, Doamne, fii îndurător
Şi ai de dânşii milă.
71. Ca un bolid, venind în jos
Cu viaţa încă-ntrânsul
Cu zgomot surd şi fioros
Gigantul intră-n stâncă.
72. Cutremur, groază, totul praf
O masă fără formă,
Oroare, flăcări, asta-i jaf
Şi nicidecum o normă !
omul:
73. De ce, Stăpâne, i-ai răpus
Când se-nălţau spre tine ?
De ce cu foc i-ai mai distrus
Şi tocmai lângă mine ?
74. De ce nu mi-ai lăsat prilej
Să-i văd măcar la faţă ?
De ce opreşti cu-aşa vârtej
Cea mai superbă viaţă ?
75. O, sufletul îmi e rănit !
Eşti crud, prea crud, părinte,
De azi regret că te-am iubit
Mai mult ca înainte !
76. Mă duc departe, nu mai vreau
Să mai aud de nimeni.
Te-am smuls din piept, nu te mai
iau
Rămân doar eu cu mine.
prezentatorul:
77. Şi s-a tot dus, a coborât,
Şi munţii, şi-a lui suflet,
A mers şi-a mers, c-a coborât
De foame şi de umblet.
78. Îl prinse noaptea-ntr-o vâlcea
În mijloc de pădure,
O toropeală-l năpădea
Şi somnul da să-l fure.
79. Dar din tufişu-alăturat
Doi licurici sclipiră,
Privi la ei cam încurcat
Şi-un gând adânc îl fură.
80. Prea mari, rotunzi şi prinprejur
Ştiu bine că nu-s ape,
Deci nu-s insecte, pot să jur
Ah, Domnul să mă scape !
81. O cruce-n grabă îşi făcu
Şi-un pas-napoi se dete,
O cioată-l sabota, căzu.
Se ridică, i-e sete.
82. Sudoarea rece-l năpădi
Şi-o şterse de pe frunte,
Se-ntoarse, nu putea-ndrăzni
Pericolul să-nfrunte.
83. Da buzna, fuge obosit
Lovindu-se de arbori,
Un gol… de-acum s-a isprăvit…
E moarte fără martori.
84. Doi licurici, nu spui nimic
Fulg moale de zăpadă ?
Mă-afund, mă pierd şi atât de
mic
Nu-i nimeni să mă vadă ?
85. Cam unde-o fi cel nepătruns
Ce-n mână ţine toate ?
Eu viu…? Iertare, ce-am ajuns ?
Sunt eu ? mai sunt eu poate ?
86. O, Doamne-ncep să te-nţeleg,
Văd mâna ta oriunde.
De ochiul tău perfect, întreg,
Nimic nu se ascunde !
87. Aşa de jos m-ai aruncat
Şi am rămas tot teafăr,
Ba prin cădere m-ai urcat
Mai sus, ca pe-un luceafăr.
88. Ce rău îmi pare c-am greşit,
Nu-s vrednic de-a ta milă,
Dar jur, ca tot ce mi-e sortit
Să nu-mi mai cadă silă.
spiritul:
89. Aşa-i cum zici. M-ai înţeles,
Te-ai deşteptat din tină,
De aceea-n lume ai fost ales
Să răspândeşti lumină.
90. Ascultă deci, ce-ţi spun acum
E a vieţii noastre bază,
Tu s-o arăţi mereu pe drum
La cei ce vor s-o vază.
91. Exemplele ce ţi le-am dat
Sunt două mari extreme,
Cristal şi om evoluat
A firii teoreme…
92. Materia dintru-nceput
Avu într-însa spirit
Căci altfel n-ar fi conceput
Nimic din al ei merit.
93. Această forţă-n infinit
Să se reîntoarcă tinde,
Când misiunea şi-a-mplinit,
Nimic n-o mai cuprinde.
94. Se-nalţă lin până la El
Formând un tot cu Dânsul
Atotputernic în eter
Şi peste-ntreg cuprinsul.
95. Fiinţa destinată dar
Să ducă-n cer fluidul,
E supraomul legendar
Ce-nfruntă adesea vidul.
96. El nu-i ca voi, greoi şi dur
Cu forme grosolane,
Ci e subtil, cu suflet pur
Şi simţuri diafane.
97. Ieşind de mult de printre voi
Din planul suferinţei,
El soarbe-n lumea de apoi
Paharul biruinţei.
98. Dar biruinţa contra lui
L-aduse-n sfere line,
Aici, în viaţa unde nu-i
Nici jale, nici suspine.
omul:
99. Şi ce-aş putea să fac s-ajung
Şi eu în lumea-aceea ?
Ce-ar trebui din corp s-alung
Să aflu şi eu cheia ?
spiritul:
100. Mai ai a trece multe punţi
Prin vieţile din cale,
Cu gânduri rele multe frunţi
Vei mai scălda-n sudoare.
101. Dar dacă vrei să-ţi mai scurtezi
Calvarul dinainte,
Ridică-ţi sufletul şi crezi
În taina celor sfinte.
102. Şi când ca spirit vei fi iar
În planuri mai înalte,
Continuă-ţi de-acolo chiar
Lucrările lăsate.
omul:
103. Cum Doamne, iar nu înţeleg
Fiind aşa departe.
Cum aş putea să mai dezleg
Problemele-ncarnate ?
spiritul:
104. Sărmane lut, tot lut rămâi.
O tristă închisoare
Nu laşi pe nimeni între vii
Decât atunci când moare.
105. Sărmane lut, sărmane om
Ce vezi, nu-ţi vine a crede
Deşi ţi-e dat să vezi şi-n
somn
Ce ochiul tău nu vede.
106. N-ai observat tu de când eşti
În viaţa ta deşartă
Atâtea supraomeneşti
Puteri ce-n ea te poartă ?
107. Nu, e zadarnic ce am spus
Deoarece, nu se poate
Te iau cu mine, vino sus
Să vezi de-acolo toate.
108. Aşa, vezi trupu-ţi adormit
Să n-ai grijă de spaţii,
El va trăi ca adormit
Şi-l va păzi savanţii.
109. Oricât ne vom îndepărta
Fluidu-ţi se va-ntinde
Şi corpul tău va imprima
Ce-n tine va cuprinde.
omul:
110. Ah, am scăpat ca din mormânt
Şi-acum plutesc în slavă
Ce mă reţine pe pământ
E pulbere şi pleavă.
111. Cât aş mai vrea să nu mă-ntorc
În casa înşelării…
Sunt pur. Ce-aş mai putea să
torc
La faptele-ncarnării ?
112. Aici e atâta adevăr
Şi vrajă şi lumină.
Că n-ar încape fir de păr
Din lumea cea străină.
spiritul:
113. Te-nşeli, fiind cu mine vezi
Mai mult decât ţi-e firea.
Dar tu de-acum evoluezi
Şi capeţi mântuirea.
114. Eu te ridic spre Dumnezeu
Să-ţi deie El lumină
Iar tu vei coborâ mereu
Să lupţi cu-a lumii vină.
omul:
115. Dar ce-am făcut eu, pentru ce
Atâta ispăşire ?
spiritul:
Priveşte-acolo, vezi ce e
Cu acea îngrămădire ?
omul:
116. Da, văd bărbaţi viteji luptând
Să-şi apere pământul
Şi mai zăresc copii plângând
Cum iarna plânge vântul.
117. Şi în mizerie ei cresc
Şi-ajung la închisoare.
Străini cu rândul jefuiesc
O ţară ajunsă-n floare.
118. Şi prigoniri se tot succed
Biserici, şcoli, sunt arse
Familii se corup, se pierd
Prin fel de fel de farse.
119. Iar sus pe tron un dictator
Nu ştie ce-i cu dânsul.
Mănâncă vieţile celor
Ce n-au credinţă-ntrânsul.
120. Ce soartă crezi că şi-a creat
În alte existenţe.
Să fie veşnic sfărânat
De-a umbrei lor prezenţe.
121. Şi-n urmă când vor ispăşi
Pedeapsa cuvenită
El însuşi va reînsufleţi
Credinţa urgisită.
122. Se va regenera din nou
Pe culmi ameţitoare
Din al trecutului ecou
A spiritului floare.
123. Asemeni, tu ai pătimit,
Dar azi e pe sfârşite.
De mii de ani te lupţi cumplit
Cu doruri neîmplinite.
124. Mai totdeauna, în zadar,
Te zbuciumai în ele.
Deşi treceai ca un fugar
Prin piedicile grele.
125. Dar vezi, nu poţi să preţuieşti
A binelui plăcere.
De n-ai prilej să te loveşti
Cândva de vreo durere.
126. Căci din durere eşti născut
Şi-ţi porţi în ea fiinţa
Nici pentru suflet n-ai un
scut
Mai sfânt ca suferinţa.
omul:
127. O, de copil le-am încercat,
Când asta, când cealaltă,
Dar niciodată deşteptat
N-am fost de-a lor răsplată.
128. Degeaba prin vis de-am bănuit
Ce-nseamnă a lor prezenţă.
Atunci când trupul adormit
Ieşea din existenţă.
spiritul:
129. Da, visul. şi-ai visat în vis
Vreodată dorul sorţii ?
omul:
Fireşte, din a lui abis
Vorbeam chiar şi cu morţii.
130. Mă înţelegeam cu fraţii mei,
Cu sora, cu bunica,
Deşi din vocea lor de zei
Nu se-auzea nimica.
131. În schimb, cuvântul meu era
Atâta de puternic
Că-n juru-i totul se trezea
În groază şi-ntuneric.
132. Păream că strig: cine-a-ndrăznit
Să spună că e moartă ?
Fiinţa care am iubit
Nu moare niciodată !
spiritul:
133. Perfect, ştiam că tu eşti
Cel indicat de soartă.
Să duci lumina unde nu
Se vede a vieţii poartă.
134. Tu ştii ? Nu tuturor li-e dat
Să vadă-n lumea noastră.
Deşi li se deschide larg
A visului fereastră.
135. Asta-i legătura lor
Cu-adevărata viaţă.
Prin ea cu drag noi dăm celor
Ce vor vreo grea povaţă.
136. Şi când în lumea noastră, voi
Murind vă pierdeţi corpul
Vă naşteţi iarăşi printre noi
Să vă refaceţi corpul.
137. Dar, dacă grele încercări
V-apasă, un plan nemernic
Vă cereţi pentru ispăşiri
Un nou calvar puternic.
138. Şi după gravitatea lui
Voi înşivă alegeţi
Să puneţi capăt gândului
Că nu vi-l înţelegeţi.
139. Şi după ce v-aţi reîncarnat,
Materia orbeşte
Şi-n noul drum ce v-aţi luat
Mai rău vă rătăceşte.
140. Începeţi prin a vă cârti
Aproapele şi sfinţii.
Apoi, nebuni vă nimiciţi
Vă sfâşiaţi părinţii.
141. Ce să mai spun de-atâtea mii
Greşale şi ispite.
Ce vă răpesc de printre vii
Cu simţuri adormite.
142. Şi cum spuneam v-alegeţi voi
O soartă oarecare
Şi dacă-nvingeţi, ca eroi
Găsiţi evoluare.
143. Aşa vreţi unii bogăţii
Imense, nesfârşite
Prin care s-ajutaţi copii
Fiinţi nenorocite.
144. Şi vi se dau, dar voi uitaţi
C-aveţi o datorie
Şi ori ajungeţi ruinaţi
Ori vă treziţi sub glie.
145. Iar alţii vreţi să fiţi săraci
Mizerii să vă roadă,
Unii smintiţi şi alţii vraci
A lumii voastră coadă.
omul:
146. Dar avionul ? Vreau să ştiu
De ce aşa o soartă.
Distrus fulgerător de viu
Pe-a fericirii poartă.
spiritul:
147. Ţi-am mai vorbit de el curând,
În cazul cu bogaţii.
Păcatul i-a condus zburând
Să moară ca piraţii.
148. Şi totuşi au evoluat
Căci adorau înaltul
Febrili în el s-au ridicat
Să-şi vadă aievea saltul.
omul:
149. Stăpâne, fii în veci slăvit
Te văd acum oriunde
Şi-n firul ierbii înverzit
Iubirea Ta pătrunde.
150. Un pai, o floare, un munte, o stea
Puterea-ţi o arată
Şi toată fericirea mea
De Tine e legată.
151. Te văd şi-n mine, în sânul meu
Cu ochii Tăi albaştri
Şi peste tot te văd mereu
Înconjurat de aştri.
152. O, Doamne, fii bun şi mă ia
La Tine-n cer, departe,
Acolo e iubirea mea
Redă-mi-o de se poate.
Primele 88 de strofe au fost
transmise unui cetăţean din Bucureşti, căruia
i-a venit ideea sa le publice ca
fiind el autorul; atunci s-a încetat transmisia.
Restul strofelor ne-au fost
transmise odată cu motivul pentru care nu ni se
transmit şi primele 88 de strofe.
Informaţiile obţinute de la entitatea spirituală
care s-a dat drept Mihai Eminescu
ne-au permis identificarea respectivului,
care ne-a pus la dispoziţie şi
primele 88 de strofe, cu regretul sincer pentru
intenţia care l-a stăpânit pentru un moment.
Eminescu ne dăruieşte această poezie ca semn de nemărginită afecţiune şi
sprijin
pentru noi, în continuarea misiunii
ce a avut-o atunci când a trăit aici. Ea
cuprinde un dialog între Om, al cărui Spirit se reîncarnează mereu în
vederea
evoluţiei, şi Ghidul său din planurile invizibile. Discuţiile purtate scot
în evidenţă
nedumerirea şi neînţelegerea omului
pe parcursul vieţilor, până ce, prin suferinţă
şi multiple reîncarnări, ajunge la
cunoaşterea Scopului şi a Înţelepciunii
care a orânduit totul.”
